Pornit din munţi îndepărtaţi, un râu a trecut cu năvălnicie peste tot felul de forme de relief şi a ajuns, în cele din urmă, în faţa nisipurilor deşertului. A încercat să depăşească această barieră la fel cum izbândise şi cu altele, dar şi-a dat seama că, pe măsură ce înainta, apele i se făceau nevăzute în nisip.
Era convins că destinul său era să traverseze acest deşert, însă nu reuşea nicidecum să realizeze asta. Deodată, o voce ascunsă, sosită chiar din mijlocul deşertului, i-a şoptit, “Vântul îşi croieşte drum prin deşert, şi la fel poate să facă şi râul.”
Râul s-a plâns că oricât de îndrăzneţ se avânta spre nisipuri, era de îndată înghiţit de ele şi că vântul putea să traverseze deşertul din cauza faptului că zbura pe deasupra lui.
Vocea i-a răspuns, “Dacă te încăpăţânezi să procedezi în acelaşi mod ca şi până acum, nu vei putea înainta. Fie vei dispare cu totul, fie te vei transforma într-o mlaştină. Trebuie să îi permiţi vântului să te poarte până la destinaţia ta.”
Poveste de Osho: Ştiam că vei sosi!
“Dar cum se poate aşa ceva?”
“Prin a te lăsa absorbit de vânt.”
Această idee nu îi era deloc pe plac râului. La urma urmei, nu mai fusese niciodată absorbit până atunci. Nu voia să-şi piardă individualitatea, identitatea, căci, odată pierdută, cum ar mai fi putut să o mai recapete vreodată?
“Vântul,” i-a spus nisipul, “este capabil să facă asta. El ridică apa în văzduh, o duce peste deşert şi apoi o lasă să ajungă din nou pe pământ, o face să cadă sub formă de ploaie, şi apa devine iarăşi râu.”
“Cum pot să ştiu că acest lucru este adevărat?”
“Este aşa cum îţi spun şi, dacă nu crezi, nu poţi ajunge decât o mlaştină, şi asta abia după mulţi, mulţi ani. Desigur, este cu totul altceva să fii râu.”
Poveste de Osho: Doar un simplu turist
“Dar nu pot să rămân acelaşi râu ca şi până acum?”
“Nu poţi în nici un caz să rămâi aidoma,” i-a transmis şoapta. “Partea ta esenţială este dusă departe şi formează din nou un râu. Te-ai văzut aşa cum te-ai văzut până astăzi pentru că nu ai ştiut care este partea ta esenţială.”
Când râul a auzit aceste cuvinte, au început să răzbată câteva ecouri din trecut în gândurile sale. Şi-a amintit vag de un stadiu de-al său în care fiinţa sa – sau o parte anume a sa, care oare? – fusese ţinută în braţele vântului. Şi-a adus aminte, de asemeni – chiar aşa să fi fost? – că acesta era lucrul pe care trebuia să îl facă.
Aşa că răul s-a înălţat în vapori în braţele primitoare ale vântului care, cu delicateţe şi uşurinţă, l-a purtat tot mai sus şi mai departe, şi l-a lăsat să cadă lin atunci când au ajuns pe culmea unui munte, după ce parcursesera mii şi mii de kilometri.
Şi, pentru că mai trăise odată aşa ceva, râul a fost în stare să îşi amintească şi să îşi întipărească în minte mult mai puternic detaliile experienţei sale.
El a reflectat, “Da, acum mi-am aflat adevărata identitate.”
Râul abia reuşise să înveţe acest lucru, însă nisipurile au şoptit, “Noi ştim pentru că vedem întâmplându-se asta zi de zi şi pentru că noi, nisipurile, ne întindem de la malul râului până la munte.”
Din acest motiv s-a spus că felul în care râul vieţii îşi continuă călătoria este scris în nisipuri.
elisei alexandra 